ALEXANDRU IOAN CUZA

 

Mărite Doamne, Cuza Alexandru...

‒ d-lui Iosif Herlo din Heidelberg ‒

 

Măria Ta, au înflorit cireşii

și fraga dă în pârgă-ntâia oară;

miroase-n Bucovina-a tămâioară

şi râd în soare, fragezii măceşii...

 

Răzeşii-şi mână pe ogor plăvanii;

răsună-n codri glasure de cuci...

O, suflete, pe unde-ai vrea s-apuci,

ca roata vremii să n-o-nvârtă anii?!

 

E-nfiorare, zumzet de albine;

oloaiele cu faguri te îmbie;

Moldova toată ți se-nchină ție,

 căci dinspre Nistru primăvara vine...

 

De-atâtea vremi, sub ceru-n lăcrimare,

te aşteptăm şi plânge doina-n noi;

pe-aici sunt doruri multe şi nevoi,

vifornițe albastre, călătoare...

 

Ceahlăul înspre slavă se ridică

spre Prut lăsându-şi umbra-nrourată;

privirea ta spre stele iarăși cată...

Îți tremură sprânceana?! Îți e frică?!

 

Măria Ta, se-aude glas de bucium

prin Codrii cei adânci, de la Cozmin,

când înspre Putna, albă ca un crin,

pornescu-ți gânduri tainice, duium...

 

Înfiorată, Dunărea bătrână

cu mâna-ți face, Milcovul să-l treci,

Valahia te poarte pe poteci

și lămâițe ține-te-or de mână...

 

Se leagănă mestecenii în vânt

şi curcubee se-arcuiesc pe cer;

nouri portocalii sub zare pier

şi creşte grâul verde pe pământ.

 

Izvoare limpezi, din adânc ar vrea

să izbucnească-n ropot, viguros,

sub galbeni corni, pe malul cel frumos,

pe unde tot treceai, Măria Ta!

 

La Heidelberg au înflorit castanii,

şi dor i-e, Doamne, Țării-ntregi de tine,

căci din Siberii crivățul tot vine

pe cai de ger, în șauă stând ei, hanii!...

 

Dar va renaşte Ţara-aceasta iară,

şi iar zbura-vor fluturii prin maci,

căci înspre noi, tu, Doamne, cale-ți faci,

 precum regina-nopții-n prag de seară...

 

Pe cerul nopţii-o răsări o stea

mai albă ca ninsorile dintâi!

Bujor de munte în Carpați rămâi!

Ne luminează iar, Măria Ta,

 

că doar cu tine învăța-vom slova;

în straie albe fi-vom iar curați,

cât vor rămâne pururea, ca frați,

Valahia, Ardealul şi Moldova!..

                                                        George Voica

         Poezie citită la Heidelberg (Germania),

     la 03 iulie 2011, cu ocazia dezvelirii statuii 

Domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Și eu am fost la nunțile din Cana

 

Noi, românii!

 

 

Ce o fi fost în mintea voastră mică,

sub mine, deraind, văzând, un tren,

când eu simțeam cum aripi mă ridică

deasupra arborilor din Eden?!

 

 

Voi ați crezut că în Casiopeea

n-am să ajung, să vă aduc eu fragi;

că slabă-mi este firea, ca femeia,

dar toate mie-mi sunt atât de dragi!...

 

 

De e amurgu-n rochii lungi, de seară,

și-aruncă maci, din Dunăre-n Carpați,

aud „Balada” pentru-ntâia oară!...

Nu suntem, oare, noi cei mai bogați?

 

 

 

Satul meu, Surpate

 

Voi n-ați știut ce drag îmi este satul,

nici, însă, azi, când iată-mă-s bătrân!

Cât am iubit căsuța-n care patul

avea saltea și pernele cu fân

 

din cel mărunt, așa cum e otava

și fragedă ca ea, miresmi de flori;

că-n nopți de vară, m-absorbea și slava;

cu patul meu pluteam chiar printre nori!...

 

Aș vrea și-acum eu slavei să îi dare

iar patul meu, amirosind a fân,

dar slava-i, azi, în prag de-nnegurare!

Nici mie însumi nu-mi mai sunt stăpân!

 

                    Citiți mai departe

Dracula ‒ un mit hilar și prostănac!

                                     

        

 Încurcate și tulburi mai sunt vremurile de-nceput ale voievodatelor și voievozilor munteni, de vreme ce înșiși cei mai de seamă istorici ai acestui neam nu se pot oune de acord în ceea ce privește curgerea familiilor domnești de după întemeierea Țării Românești, de către Basarab I, după bătălia de la Posada, din 9-12 nov. 1330!

    Iar din această confuzie de date și de-nrudiri cu despoții bulgariși sârbi, iată că a ,,răsărit”, pe pământ românesc, acel mit al lui Dracula, pe care l-au speculat străinii în fel și chip, lăsându-se să se creadă că monstrul din Carpați chiar a existat cu adevărat, lucru absolut hilar! Și totul, tocmai datoritălipsei de ,,izvoare”! Drept urmare, ,,vampirul de frunte” al lumii moderne își are, chipurile, originea în spațiul carpatic, la Castelul Bran, despre care se spune că ar fi fost  ctitorit în anul 1377, an în care începe domnia lui Radu I cel Mare sau Negru-Vodă (1377-1383).

    Coborând în timp, știm că Basarab I, Întemeietorul Țării Românești (1330-1352) se căsătorise, la doi ani după bătălia de la Posada, cu unguroaica Marghita din Dăbâca, soră cu contele Miked-rudă a Regelui  maghiar Carol Robert de  Anjou-și primise zestre/ dotă ,,Șercaia, Căciulata, Veneția, Cârțișoara etc; adică ,,Țara Făgărașului” de unde a luat-o pe ,,draga” sa și, coborând pe Râul Doamnei, avea să facă, la Câmpulung Muscel, o Catedrală Catolică, în care va fi îngropată Marghita-de rit catolic-și apoi, firește, în 1352, însuși Basarab I, așa încât mormântul nr. 10 de la Curtea de Argeș n-are cum să fie al lui Basarab I, ci, mai degrabă al fiului său, Nicolae-Alexandru, sau poate al voievodului Radu Negru (Negru-Vodă) (1377-1383).

    Fiul lui Basarab I, Nicoale-Alexandru, a avut, spun istoricii,  două neveste: Maria și      Clara, acestea din urmă făcându-ne să credem că și el (asemeni tatălui său) se recăsătorise tot cu o unguroaică, la îndemnul maicii sale, Marghita.

    Cum, însă, domnia românească trebuia, firește, continuată și cum sângele Basarabilor vibra pentru neamul eroic al biruitorilor de la Posada, Nicolae-Alexandru a avut urmaș pe Vladislav I (Vlaica-vodă), despre care se spune că ar fi avut mamă vitregă. Aceasta înseamnă că el fusese făcut de Maria (sârboaică), dar murise la nașterea acestuia și atunci Nicolae-Alexandru s-a recăsătorit cu Clara.

Dar iată, mai limpede, descendenții lui Basarab I, de la el, până la Vlad Călugărul:

1.      Basarab I (1310-1352) căsătorit cu unguroaica Marghita, cea cu care l-a făcut pe Nicolae-Alexandru

2.      Nicolae-Alexandru (1352-1364), a avut două neveste: Maria și unguroaica Clara

3.      Vladislav I (Vlaica-vodă) (1364-1377)

4.      Radu Negru (Negru-vodă sau Rdu cel Mare (1377-1383); fiul lui Vladislav I; căsătorit cu sârboaica Colinichia (fiica Simonidei și a craiului sârb Ștefan Uroș III)

5.      Mircea cel Bătrân (1386-1418); fiul lui Rdu cel Mare și al Colinichiei; a mai avut un frate, Dan, mort în Bulagria

6.      Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447); al cincilea fiu al lui Mircea cel Bătrân

7.      Vlad Țepeș (1448; 1456-1463 și 1476)

8.      Vlad Călugărul (1481; 1482-1495)

    Deci, Radu Negru-vodă (Radu cel Mare) era tatăl lui Mircea cel Bătrân și al lui Dan,pentru fiecare din feciorii săi făcând o Capitală a Țării Românești: pentru Dan, la Curtea de Argeș, iar pentru Mircea cel Bătrân la Râmnic (,,orașul doamnei mele”), urmând, poate, vechiul model dacic, care avea două Capitale: Sarmizegetusa (la nord de Dunăre; înființată de Skitos, tatăl scițilot, cu 200 de ani înainte de Mogato și de Burebista) și Kotopolițe sau Kosovopolje ori Câmpia Mierlei (în ,,Tăblițele de la Sinaia” apare de mai multe ori toponimul Kotopolițe). Acolo, în 15 iunie 1389, a luptat Mircea cel Bătrân alături de verișorul său primar, Lazăr, craiul sârbilor, care tot acolo și-a găsit și moartea!

            Citiți mai departe

George Voica și Prof. Univ. Dr. Ioan Piso

                            

100 POEZII CU BLÂNDE TOAMNE, PENTRU DOMNIȘOARE, DOAMNE...

 

               Iubiri

 

M-am iubit c-o albaneză;

fragi sub noi aveam dormeză!

 

M-am iubit cu o rusoaică,

numa-n vutci și-n balalaică!

 

M-am iubit cu Moriko:

Tre joli, bocu, mișto!...

 

M-am iubit c-o moldoveană

ce-avea rouă pe sprânceană!

 

M-am iubit și cu o rromă!

Sfârc de piersici! Ce aromă!...

 

M-am iubit cu o olteancă;

asta m-a lăsat ... palancă!

 

M-am iubit cu o mongolă,

la Veneția,-n gondolă!

 

M-am iubit cu o gruzină,

cu sânii de mandarină!

 

Și-n Alaska, c-o laponă,

ce-avea sânii de o tonă!...

 

Am iubit și în marfar,

pe sacii cu gogoșar,

 

iar pe-a Vaserului vale,

m-a rupt una rău de șale,

 

că era de la Sighèt!

Asta m-a făcut...POET!

          Citiți mai departe

Epopeea neamului românesc

 

Predoslovie

 

Cititorule ce cauți calea marii-nțelepciuni,

cum să faci, spre a pricepe, taina-adâncilor minuni,

care, dintru începuturi, Domnul pusu-le-a-n Cuvânt,

dacă-n mintea ta nu este decât pulbere și vânt;

când în inimă-ți coboară decât pofta de mărire,

deși n-ai văzut vreodată decât prag de mănăstire;

nu vorbesc să intri-n dânsa, să te-nchini pe la icoane,

ori să-ți curgă râu de lacrimi peste sângerânde rane

ale Fiului ce duce și acuma Crucea-n spate,

pe când tu, înțelepciunii-i dai pălmi nenumărate?!

Te întrebi, măcar o dată, cine Duh a pus în tine,

cum, la împărați, pe creștet, în coroane cu rubine,

a mai pus și multă minte, și pricepere, și milă

pentru cel sărac, ce n-are nici uleiul de feștilă,

că, flămând de multe zile, el tot caută merinde,

pentru care, doar pe-o pâine, inima din el și-ar vinde?!

Dacă toate-acestea încă n-au trecut prin mintea-ți mică,

bagă seamă și te uită la fărâma de furnică;

vezi-o cum se ostenește, de când soarele răsare,

până ce amurgul vine cu domoala sa vâlvoare,

și-ai să înțelegi atuncea, că nimic în lume nu e

decât ordine și rugă ce,-n genunchi, spre ceruri suie,

căci nimic nu e-ntâmplare, nici că mintea ți-e pribeagă,

ci că totul făcut este ca oricine să-nțeleagă

că, de cerul se rotește, nu o face că el știe,

ci că Duhu-nțelepciunii-i este bolta azurie,

pe sub care neamuri multe, din vechimi se perindară;

multe, însă, din istorii mari rămaseră pe-afară...

De poeți a fost nevoie și de hronice bătrâne,

să vedem ce fapte demne au avut ele-a ne spune,

așa cum, la perși, Firdusi, a făcut-o-n „Șah-Namè”,

cel dintâi și cel din urmă; și acuma tot el e,

c-a iubit, ca nimeni altul, neamul său cel perisan,

înfruntând durere multă, cum Sisif, un bolovan,

dar rămâne-va de-a pururi, epopeilor el tată,

cum Homer, trăgând în jugul poeziei de-altădată...

Orice neam, cinstire-naltă i se pune lui în rime,

pentru cei deschiși la minte, stăpânind peste mulțime

de făpturi ce - ogorul ară, ori se uită-adânc în stele,

cum și Soarele o face, raze trimițând spre ele!...

Cu atât mai mult eu, însă, nevăzând cum cronicarii

n-au putut să țină-n frâie veacurile-armăsarii,

decât de la Burebista până înspre mai încoace,

ca și cum cu neamu-acesta, sârba ar fi vrut să joace,

m-am gândit ca, pe-ndelete, să cobor în vechi fântâne,

s-aflu soarta alor noștri, soarta nației române!

De aceea, cu credință, adevăru-l vreau a spune,

așezându-mi eu genunchii, în altar, în rugăciune,

că nu-i alta mai de vază a istoriei aminte:

cine-a fost poporu-acesta cu milenii mai'nainte...

De acum, și fără tihnă, ascultați-mă-n tăcere:

c-am să vă așez pe masă, faguri rourați, de miere!

                Citiți mai departe

Poem despre Râmnic, scris pe o lacrimă

 

      - se dedică D-lui ing. dr. Dorel-Mihai Constantinescu -

           Vremurile curg și alte’-or să vină peste poieni și păduri, și izvoare, aici, în nordul Olteniei mândre și-n Vâlcea cu drumuri împărătești și romane; cu Muntele Kogaionon, cu Zamolxis; cu legiunile încartiruite în castre și-n colonii, de asemeni, romane; cu sihaștri în peșteri, ca în Sinai și Egipt; cu râuri mari și schituri, și cetăți-mănăstiri; tiparnițe și cărți pre limba cea latineaască; moaște de sfinți din Bizanț, cântărite în aur; icoane împărătesti de minuni făcătoare; bisericuțe făcute dintr-un singur stejar, masa altarului având rădăcinile înfipte-n pământ; temnițe sub palate domnești; magnolii suave, roșii mușcate, zambile, și crini, și leandri; capul Brâncoveanului plutind peste munți, la Hurezi; domnițele culegând fragi la Surpate; butoaie de fier pline cu aur, în adâncul lacului scufundate, nuferi deasupră-le râzând în soare, în ape; galbenii corni, mestecenii legănători și subțiri; cireșii sălbatici, buni pentru tunuri și dulcețuri voievodale pentru coconii domnești; boieri Craiovești și haiduci; tropote amintind de Mircea, Rovine; lacrima Teofanei pentru mult drag fiul ei, Viteazul Mihai; chiot de hoarde turcești și tătare; oseminte de domni, profanate; cai legați în sfinte altare; policandre venețiene, cu ouă de struț; candele de-argint; Liturghiere, Minee, Cazanii și Pravili; regina-nopții plângând pe umărul Doamnei Marina Brâncoveanu; maici spânzurate; călugări, 300, și toți masacrați la Stânișoara; vinuri roșii; clopote mari; băile termale romane; Împăratul Traian, ospătându-se pe lespezi de piatră, pe țărmul marelui râu; poieni cu păpădii, sânziene, văi cu verdeață și stâncile albe, de calcar, uscate; liane, bujorii de munte; domnitori uciși în altare; mitropolit înecat într-un râu; peșteri cu moaște; pridvoare brâncovenești, de unde, privind, vedea-vei mai bine, iubit cititorule, partea aceasta de Țară, cu istoria și cu oamenii ei, și-atunci vei înțelege că nouă, românilor, ne-a fost dat să trăim într-o adevărată Grădină Ghetsimani; că-n-totdeauna am fost sub presiunea, la fel de puternică, a catolicismului și a islamismului, dar, iată,-am rămas creștini și traco-geți latini într-o maree slavonă, ce ne-a cuprins până la brâu; inima noastră a fost, însă, mereu sub soarele sudului latin-bizantin.         

             Vei înțelege, de-asemeni, iubit cititor, că dragi ne-au fost nouă toate cele din preajmă și tocmai de aceea, ne-am așezat cu temei casele noastre și-a Domnului în ochi de pădure, pe plaiuri, sub freamăt de cetini, la locuri frumoase, amirosind a rășină, a tămâioară și-a fragă; că, uneori, ne-am lăsat capetele în țară străină, dar nu ne-am pierdut nici credința, nici limba; că alte seminții n-au nevoie de vize, spre a ne vedea toate-acestea; că românu-i român și că toată istoria lui este cea mai tristă, dar și cea mai dulce poveste!... 

              Și iată cum aici, la Episcopia Râmnicului, în așezarea romană, situată, poate, pe temeliile unui templu roman sau pe temeliile primei biserici apostolice de pe pământ românesc, istoria este asemeni unei cărți răsfoite de vânt, din care se revarsă, prin veacuri, lumina hrisoavelor și a vitraliilor trandafirii, îngândurate, inundându-ne cu mireasmă de rodii, într-un amurg de mușcate!...

 Surpate, George Voica

 09 martie 2024