Ovidiu a murit la Buridava, odată cu Cotyso, regele geților?!

Statuia lui Ovidiu din Constanţa, executată în 1887 de sculptorul italianEttore Ferrari.
O replică identică se află din 1925 la Sulmona (Italia).

Moto: Ura este o mânie înrăită

                             (Cicero- Tusculanele, IV, IX, 21 )

      Deși nu sunt adeptul ,,profilului moral” al lui Cicero, trebuie să recunosc, de această dată, că, într-adevăr, filosoful și mercantilul avocat are veleități de foarte bun cunoscător al firii umane, căci, oricât am dori să părem altfel, nu ne putem, totuși, desprinde de așa-zisul ADN-u cu care ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu.

Tocmai de aceea doresc să scot în evidență răsfrângerea acelui ADN-u în tot comportamentul nostru uman, și aici am în vedere, îndeosebi, un singur personaj ,,greu” al antichității romane, și anume pe Octavianus Augustus, nepotul și urmașul la tron al vestitului general și orator roman Iulius Cezar, cel care a cucerit Galia (58 î. Hr.) și l-a învins pe Pompei la Pharsalos, în SE Thessaliei (Grecia ), în anul 48 î. Hr.

       Dincolo de faptul că Împ. Octavianus Augustus era o fire ,,fragilă” și bolnăvicioasă (nemoștenind nimic, dar absolut nimic, din robustețea fizică a tatălui adoptiv!), se pare că era și extrem de iritat de reverberațiile colportațiilor imorale, ce-i proveneau din zona celor ce-i erau foarte apropiați: soția, Livia, și fiica sa, Iulia, devenite subiecte de discuție, în lumea bună a patricienilor și a cavalerilor romani, iar lucrul acesta îl afecta pe Împărat!

        Evident că ar fi vrut să stea departe, în izolare isihastă (de-ar fi fost posibil!) față de cele două femei, despre care vuia Roma, încât însuși marele poet Ovidiu nu se putuse stăpâni și-și dăduse drumul harului său poetic, lăsând să i se reverse ca sucul de aguridă peste inima Împ. Octavianus Augustus, care, oricum, avea atât de multe probleme în cadrul triumviratului, alături de Marcus Antonius și de Lepidus, care (mai ales primul) ar fi vrut să-l înlăture, văzându-l atât de firav cu trupul.

       Nu era, însă, firav și cu duhul, că inima omului, oricâtă otravă ai turna în ea, ea încă mai speră, plutind, în zori, măcar, spre țărmi de lumină!

       Dar, oare, câte necazuri de ordin familial nu-i frământau sufletul, înecântându-i-l, până la urmă (după cum bine vom vedea!) într-un adânc suspin, dar, mai ales, într-o ură fără de margini, care, la cei slabi, devine surprinzător de aprigă! De-a dreptul morbidă!...

                                Citiţi mai departe

Les Prisonniers de l'Enfer

J'ai aimé une Tatare

J'ai été diablement et follement beau dans ma jeunesse ! Je sautais comme un poulain, comme si j'avais arraché les coeurs de dix étalons de Caucase. L’automne, je revenais des veillées, où je criais et renversais les filles dans les feuilles de maïs et dans les soies, jusqu’à ce qu’elles rougissaient tout comme les pommes Jonathan…
Je venais par les jardins, je montais parfois dans des fenils, ou bien dans des meules de foin avec des femmes “blessées au coeur et le sang plein de démangeaisons” et je savais que tout le monde m’appartenait.
Nous sortions du foin ou du monceau de tiges de maïs et nous allions l’un d’un côté, le deuxième de l’autre, auprès des palissades et par des sentiers latéraux, chacun vers sa maison.
Une nuit, la lune était grande au ciel. Je n’avais moyen d’entrer quelque part, chez une jeune femme, comme celles des concentrés, parce qu’on voyait comme en pleine journée. L’ombre me suivait, mais je n’en savais rien. Je sifflais. J’avais 18 ans et j’avais l’impression que toute ma vie j’allais chercher les filles et siffler, les mains dans les poches, dans les ruelles du village.
Et, une nuit d’octobre 1939, quand je rentrais d’une veillée et que la lune immense me suivait, insistante, comme une folle, mon père m’a ouvert la porte et m’a engueulé, comme s’il faisait, une fourche dans la main, un sentier sur une colline pleine de ronceraies.
“Depuis des années, tu cours les rues comme un flâneur! Tu cours les rues la nuit et tu dors la journée, malheureux, pauvre diable, que j’ai envie de te jeter dans la rue et oublier d’avoir eu un comme toi sous mon toit!
Il y a quoi, dans ta tête? De la sciure! Tu ne vois pas les autres gars aller ci et là et rentrer chez eux tôt, pour aller au travail lendemain matin? 3

Citiţi mai departe

Epistola ai Veneziani

Traduzione di prof. Mihaela Udrescu

Signori Veneziani,

O, Venezia, bella Venezia, “città unica che ami in tutto un altro modo da come ami qualsiasi altra città del mondo, anche quella in cui sei nato, e in cui avresti trovato la vocazione e il senso della vita”, come diceva N. Iorga, chi è quello che non sussulta vedendoti ancora così fresca, così bella e aristocratica?!

E voi, Veneziani, che avete attraversato con le vostre navi come dei placidi cigni nel sogno, caricati con delle sete di Cina, con dei tappeti persiani di Buhara, con delle stoffe care e fine, lavorate con filo d’oro, correndo allegro sui dei molli velluti, con del broccato e del zafferano, con del pimento e con delle spezie della misteriosa India, con delle campane e delle spade lunghe, di Damasco, arrivando sul litorale del Mar Nero e facendo del negozio con i moldavi e con i tartari di Crâm (Crimeea) a Chilia Veche e Cetatea Alba, vicini ai vostri fratelli, i genovesi, anche dal 1200 dopo Cristo avete fatto si che il vostro denaro d’argento e d’oro sia utilizzato anche dal fondatore del Paese Romeno, Basarab il Grande (1310 – 1352), figlio di Tihomir. 

Citiţi mai departe

Vestigii romane şi medievale în Ţara Loviştei

                                                 
Motto: După Sarmizegetusa, Ţara Loviştei (,,pasul Câineni”) ocupă locul doi, ca importanţă istorică naţională.

            (Prof. univ. dr. Ioan Piso, directorul Muzeului de Arheologie al Transilvaniei)

,,Stâlp de piatră" cu cruce bizantină reprezentând Crucea de mormânt a lui Tihomir, Voievodul Ţării Loviştei
 Titeşti, jud. Vâlcea

Mormântul roman al Procuratorului/Guvernatorului Aquila Fidus
Racoviţa, jud. Vâlcea

            Parcă nicicând expresia metaforică ,,pietrele vorbesc” nu s-a potrivit mai bine ca în acest spaţiu din nordul Olteniei şi al Munteniei, din spatele Kogaiononului/Munţii Coziei, ,,Muntele Sfânt” al dacilor, după cum spunea  cel mai mare geograf al antichităţii, Strabon din Pont, autorul monumentalei ,,Geografii”, scrisă în 17 cărţi.

              Susţinem aceasta, deoarece aici, acuma aproape 2000 de ani, s-au întâmplat mari evenimente, care au zdruncinat lumea.

Aici au pierit doi dintre cei mai mari generali ai Imperiului Roman: gen. Cornelius Fuscus, care a căzut în ambuscadă, în mreaja întinsă de Decebal, la Pretorium/Racovița, jud. Vâlcea. El a fost capturat cu întreaga-i Legiune a X-a Alaudae - Legiunea Ciocârliilor; de fapt, această legiune era vestita Gardă Pretoriană a Împăratului Domitian, încât gen. C. Fuscus a fost nevoit să se sinucidă.

Lângă piatra cu inscripția, în greacă, PHUSCUS, s-a descoperit (în 1973) și pumnalul cu care se înjunghiase!

              Începând de atunci și până la războiul daco-roman din 101-102 d.Hr. , Roma ,,a fost pusă în jug”, plătind tribut Daciei timp de 14 ani!

De fapt nu avea să fie nici pentru prima oară, dar nici pentru ultima oară, când Roma a trebuit să plătească tribut dacilor; urma s-o mai facă încă o dată, iar lucrul acesta l-am aflat de la istoricul german Iohanes Troster (sec. XV).

              Iată, însă, mai întâi ce zicea Sf. Isodor de Sevilla, referitor la acel tratat de pace, atât de umilitor pentru Împăratul Domitian:

Citiţi mai departe

Limba ”koine”

Muntele Kogaion

       Moto : Nicio limbă de pe pământ nu se poate naște în afara unui popor. 

( Autorul )

    A vorbi despre limba nașterii tale e ca și cum ar trebui să urci odată cu sevele și miresmele pământului în toate florile ce-n primăvară se-avântă spre soare .

Frăgezimi și sfială , mlădieri și doruri de ducă ! ... Oftaturi și lacrimă de mamă , văzându-și feciorul plecând înspre front , pierzându-se-n zare , la fântâni , la răscruce !...

     O , neamule-al meu , ce dulce-amară ți-e limba venind din vechimi traco-pelasge , sumeriene , celeste !...

    Dar hai să vorbim despre dânsa , că ”mamă”-am rostit în limba română , primul cuvânt , revărsându-se lin sub soare – Sol invictus !

De unde vine , încerca-vom s-o spunem .

     Iată , așadar , ce zicea Strabon ( c. 63 î.Hr. – c. 19 d.Hr. ) despre cauconi și despre limba koine , cea mai veche limbă din Geto-Tracia :

„Theopompos susține că sunt paisprezece neamuri epirote . Cele mai însemnate dintre ele sunt chaonii ( cauconii/ceconii/cicii, n.n.) și molossi , pentru că ei au domnit odinioară peste întreg Epirul ( la V. de Pind  , în N-V Greciei , n.n.) , mai întâi caonii , iar mai pe urmă molossii care s-au dezvoltat mai mult datorită înrudirii regilor lor – căci erau ( atât eolienii , cât și aheenii , n.n. ) din familia Aiakizilor- cât și pentru că la ei se afla oracolul din Dodona , care era vechi și renumit . ”

Citiți mai departe