Dacii în viziunea lui Plinius cel Tânăr

Pinius cel Tânăr

           

           A scrie panegiricul unui împărat (vezi ,,De Vita Constantini”, de Eusebiu din Cezareea, ori ,,Panegiricul lui Traian”, de Plinius cel Tânăr) înseamnă a trăi, cu adevărat, în preajma acelui împărat care te protejează, evident, având tot interesul de a ,,smulge” de la tine, ca scriitor, cele mai alese gânduri şi sentimente, înveşmântate în haine strălucitoare, spre a rămâne de-a pururi spre gloria ta; de a nu fi uitat de posteritate!

            Cum ,,protecţia” acestor ,,cronicari de cancelarie” era vizibilă de către oricine, deducem că în ,,opera” acestora se strecura destul subiectivism, aşa încât, după aproape 2000 de ani, citindu-le scrierile extrem de laudative (uneori chiar repulsive!), ar trebui să fim cât se poate de atenţi, de circumspecţi, de selectivi, mai cu seamă când e vorba de neamul din care noi facem parte, adică geto-dacii!

            Dacă Eusebiu din Cezareea făcea Împăratului Constantin cel Mare un elogiu, un ,,laudatio”, în aşa-zise limite normale (deşi, uneori, mai întâlnim şi hiperbolizări lingvistice şi de imagine!), în cazul lui Plinius cel Tânăr, sau Secundus (cum i se adresa, adesea, Împ. Traian, pe când istoricul ─ nepotul lui Plinius cel Bătrân ─ se afla în Bithynia, ca Guvernator al acestei provincii romane), ,,noianul cuvintelor”, care par ,,a umple văzduhul” (cum aşa de bine şi de plastic spunea Sf. Apostol Pavel), devine nu doar apăsător, covârşitor, dar chiar extrem de iritant, îndeosebi când este prezentată imaginea strămoşilor noştri daci.

            În acelaşi timp, credem că Plinius cel Tânăr, prin laudele sale exagerate, făcea, uneori, să umbrească adevăratele mari virtuţi ale Împ. Traian, care era fiu de general din Sevilla; acesta, din urmă, s-a remarcat prin faptele sale glorioase împotriva parţilor, iar pe linie politică, ajungând proconsul în Asia, în perioada 79-80 d. Hr.

            Dar Împ. Traian avea să se remarce nu doar datorită vitejiei tatălui său iberic, ori datorită Împ. Nerva, care, în ziua de 18 septembrie 96, d.Hr., i-a succedat Împăratului Domiţian, cel care fusese asasinat la numai nouă ani după ce semnase cu Decebal (în 87 d. Hr.) un armistiţiu ruşinos (din care, iată, i s-a tras şi moartea, mândria romanilor simţindu-se înjosită, umilită!), ci Împ. Traian avea să se remarce încă de când era principe, adică la 47 de ani, când a fost adoptat de Împ. Nerva, care, în 96-97 d.Hr., l-a trimis în Germania, ca Guvernator.

              Mai multe informații <<<aici>>>