Antim
Ivireanul în închisoarea de la Dintr-un Lemn
̶ se dedică verișorului meu, ing. dr. Gheorghe
Smărăndoiu, din California (SUA) ̶
La numai doi ani de la urcarea pe tronul Țării Românești,
Constantin Brâncoveanu îl aduse în Țară pe georgianul din Tiflis (Tbilisi,
n.n.), Antim Ivireanul, având, ca mirean, numele de Andrei, fiind el (ne spune
G. Călinescu, în capodopera sa „Istoria literaturii române de la originini
până în prezent”, București, Editura
Minerva, 1940), „priceput” ca „bun desenator, xilograf,
caligraf, se pare că și „pictor și țesător de broderii, în sfârșit tipograf,
sub îngrijirea căruia se tipări un Liturghier grecesc și arăbesc (1701)”, după care urmează alte cărți arabe (deci,
nu turcești! n.n.) în Muntenia și Moldova, și o adevărată iradiere culturală
arabă, constatabilă în aceea că tipăriturile făcute cu literă adusă, din țările
române, la Alep (în Antiohia Siriei, unde au fost primii creștini, n.n.), poartă
stema munteană ori moldoveană” (Op. cit., p.p. 11-12).
Ce uită să ne spună, însă, George Călinescu e faptul că
toate tipăriturile executate de „vlădica” de Râmnic, din 1705, încoace,
scrise cu litere arabe, ci nu turcești ( după cum am spus mai sus), n-au fost
făcute din inițiativa acestuia, ci a Patriarhului Antiohiei, Silvestru, ce, mai
înainte fusese protosinghelul Patriarhului Antiohii, Kir Atanasiie, cel care a
venit aici, în țara noastră (în Țara Românească, n.n.), și în zilele lui
Constantin-vodă (Brâncoveanu, n.n.) și în zile mării sale lui Nicolae-vodă
(Mavrocordat (domn al Țării Românești în două rânduri: 1715-1716 și 1719-1730).
„Era om dumnezeiesc, bun, blând, smerit, ferindu-se de
toate relile, atâta cât întrecea întru bunătăți pe toți ceilalți ce i-am văzut
în viața noastră. Făcut-am și cărți bisericești pravostavnice cu slove
hărăpești, tipărindu-le aicea în țară (la Râmnic, în perioada 1701;
deci până a ajunge Antim Ivireanul vlădică de Râmnic! n.n.), dar ducându-le
sfinția sa în țara Antiohii și, împărțindu-le pe la biserici, s-au umplut toți
de bucurie, mulțumindu-i sfinții-sale de
lucrul care ei nicodată nu văzuse, cărți date în tipar cu slave hărăpești
(arabe, n.n.)”.
(Radu Popescu. Istorile
Țării Românești. Cronicari munteni 2, București, Editura Minerva,
1984, p. 300)
