Epistolă către mine însumi

În noaptea asta aș vrea să-ți scriu scrisoare,

să-ți spun ce singur sunt și fără rost,

de vreme ce oricare din noi moare,

iar unii cred că eu, deja, „am fost”!,

dar am plecat în „dincolo” de lume;

nimeni nu-ntreabă de mai trag în ham;

de tălpile mi-au mai rămas în brume,

ori beau vin roș, la han, cu-Omar Khayaam...

Și-așa, deodată,-n Râmnic de m-ar vede,

plimbându-mă sub înfloriți castani,

ar zice: „Ăsta e chiar << Kalipede >>!...

Nu vrea să moară! – Ai dracu’ mitocani!...”

Oricare dintre noi avem o soartă,

ce duce-n Roma, ori la abator;

credem c-am prins a cerurilor toartă;

că-n Cana, vinul umple un ulcior,

de când te naști și vei petrece-ntruna,

precum Elena, Sapho și Mistral;

ca Whitman,-, rostogol, vei da tu luna;

că ai să bați cu crinii la țambal...

Și uite-așa se duce viața noastră;

mai zice soarta că te-ai ramolit,

și te trezești cu moartea la fereastră...

Mai du, de poți, corăbiile-n Crit!...

Vagabond

Eu n-am știut, cu anii, ce aș face;

i-am risipit în chefuri și tutun...

Priveam furtuna și-mi ziceam: „Ptiu, drace!

Ești plin de icre negre, de morun!...”

În Oaș și Maramu’ rupeam podele;

uiaga goală-o aruncam în cer;

prindeam cu-Esenin, în taiga, gazele;

le călăream, apoi, pân’la Tanger...

Și cu Nichita, la Desești, o noapte

am spart-o toată, cu horinca-n bot;

Gutâiu-și scutura cireșe coapte...

Va scrie despre ele-un...Herodot!