Predoslovie
Cititorule ce cauți calea marii-nțelepciuni,
cum să faci, spre a pricepe, taina-adâncilor minuni,
care, dintru începuturi, Domnul pusu-le-a-n Cuvânt,
dacă-n mintea ta nu este decât pulbere și vânt;
când în inimă-ți coboară decât pofta de mărire,
deși n-ai văzut vreodată decât prag de mănăstire;
nu vorbesc să intri-n dânsa, să te-nchini pe la icoane,
ori să-ți curgă râu de lacrimi peste sângerânde rane
ale Fiului ce duce și acuma Crucea-n spate,
pe când tu, înțelepciunii-i dai pălmi nenumărate?!
Te întrebi, măcar o dată, cine Duh a pus în tine,
cum, la împărați, pe creștet, în coroane cu rubine,
a mai pus și multă minte, și pricepere, și milă
pentru cel sărac, ce n-are nici uleiul de feștilă,
că, flămând de multe zile, el tot caută merinde,
pentru care, doar pe-o pâine, inima din el și-ar vinde?!
Dacă toate-acestea încă n-au trecut prin mintea-ți mică,
bagă seamă și te uită la fărâma de furnică;
vezi-o cum se ostenește, de când soarele răsare,
până ce amurgul vine cu domoala sa vâlvoare,
și-ai să înțelegi atuncea, că nimic în lume nu e
decât ordine și rugă ce,-n genunchi, spre ceruri suie,
căci nimic nu e-ntâmplare, nici că mintea ți-e pribeagă,
ci că totul făcut este ca oricine să-nțeleagă
că, de cerul se rotește, nu o face că el știe,
ci că Duhu-nțelepciunii-i este bolta azurie,
pe sub care neamuri multe, din vechimi se perindară;
multe, însă, din istorii mari rămaseră pe-afară...
De poeți a fost nevoie și de hronice bătrâne,
să vedem ce fapte demne au avut ele-a ne spune,
așa cum, la perși, Firdusi, a făcut-o-n „Șah-Namè”,
cel dintâi și cel din urmă; și acuma tot el e,
c-a iubit, ca nimeni altul, neamul său cel perisan,
înfruntând durere multă, cum Sisif, un bolovan,
dar rămâne-va de-a pururi, epopeilor el tată,
cum Homer, trăgând în jugul poeziei de-altădată...
Orice neam, cinstire-naltă i se pune lui în rime,
pentru cei deschiși la minte, stăpânind peste mulțime
de făpturi ce - ogorul ară, ori se uită-adânc în stele,
cum și Soarele o face, raze trimițând spre ele!...
Cu atât mai mult eu, însă, nevăzând cum cronicarii
n-au putut să țină-n frâie veacurile-armăsarii,
decât de la Burebista până înspre mai încoace,
ca și cum cu neamu-acesta, sârba ar fi vrut să joace,
m-am gândit ca, pe-ndelete, să cobor în vechi fântâne,
s-aflu soarta alor noștri, soarta nației române!
De aceea, cu credință, adevăru-l vreau a spune,
așezându-mi eu genunchii, în altar, în rugăciune,
că nu-i alta mai de vază a istoriei aminte:
cine-a fost poporu-acesta cu milenii mai'nainte...
De acum, și fără tihnă,
ascultați-mă-n tăcere:
c-am să vă așez pe masă, faguri rourați, de miere!
