Viaţa asta, ca un bordel!..
În 1944, în dimineaţa Paștelui, am
plecat pe front, la Iaşi. Era o
dimineaţă frumoasă, de primăvară; erau
numai flori peste tot. Lămâiţa din grădiniţa casei înflorise sub fereastră. Am
rupt o creangă şi mi-am pus-o la mânerul
valizei. Am plecat cu inima îndoită, dar când am ajuns în gara Băbeni am zis în
gândul meu:
„Doamnne,
dacă tu mi-ai dat viaţa asta şi vrei să mi-o iei acum, cât sunt tânăr, atunci
facă-se voia ta, dar dacă vrei să mi-o laşi până la bătrâneţe, atunci te
slăvesc, Deamne, şi am să te laud mereu !...”.
De atunci, din gara Băbeni, parcă am
prins curaj.
Pe tren, îmi
ziceam:
„Bă, dacă ai să fii prost şi n-ai să
ştii să te păzeşti,
mori! E păcat de
tine, atâta băiatul, de aproape doi metri şi de o sută douăsprezece kile !...
Se satură din tine o sută de corbi şi cinci lupi!... Ai grijă de tine, că doar
o viaţă, ai, nu o mie!...”.
Până să ajungem pe front, ne-au
încartiruit într-o
comună de langă
Iași. Apoi, s-au gândit ei că noi habar
n-aveam de front
și atunci ne-au trimis înapoi, la Focșani, la Şcoala de vânători de tancuri.
Doar zece zile
am urmat şcoala
asta. Era o şcoală severă. Am învăţat Faust Patron şi Ofen rohr (adică Burlan
de sobă), o armă care distruge tancul, cât ar fi el de-al dracu'.
Proiectilul dă o
temperatură de 4000 de grade şi pătrunde un blindaj de 30 cm grosime. E dat
în mă-sa !...
Am învăţat cum să lucrăm cu
aruncătoarele şi cum să vânăm tancurile, după care am plecat după unitate, la
Iaşi. Unitatea noastră intrase pe linia intâi, în marginea Iaşului, în Pădurea
Aroneanu.
Numai când mă gândeam că peste
câteva ore voi intra și eu direct pe front, în linia întâi, parcă nu ştiu cum îmi venea. Parcă mi se răsuceau
maţele în mine, se zvârcoleau ca pe grătar; îmi venea să vărs. Îmi venea rău ca unei muieri borţoase, când nu-i place un
miros de ceva. Asta mi s-a întâmplat și mie chiar în ziua aia, la bucătărie,
când m-au rugat să .mănânc: „ Ia, mă,și
tu, ce dracu! Ce-ai, mă?!” dar eu nu puteam nici să-i văd pe ostaşi cum
duceau lingurile la gură. Eu nu vedeam decât cum proiectilele, schijele alea
nenorocite le spintecau burdihanele umflate cu zeamă lungă, cu varză acră, cu o
bucată de pâine, totul amestecat şi vărsat pe iarbă, cu mațele sparte și
înșirate, târâte de corbi, cu mirosul ăla de mortăciune, de hoit, vara, atunci
în august, mai ales, când se usucă cel mai repede carnea.
Nu mâncasem de dimineaţa, dar nici
că-mi era foame. Aveam stomacul gol-goluţ, de putea să alerge vântul prin el,
dar din cauza frontului îmi pierise foamea. Bucătarii m-au mai rugat încă o
dată, că m-au văzut îngândurat rău de tot, dar le-am spus să mă lase dracului
odată în pace, că n-am chef de nici o mâncare.
În sfârşit, am plecat pe linia întâi după aruncătoare. Până să ajung acolo, a început să tragă artileria. Eu nu ştiam să mă feresc, că nu luasem contact cu poziţia. Eu credeam că proiectilele veneau de la inamic.
