Am iubit o tătăroaică
Moto: „Ce popor a avut pe lume o oartă mai aprigă și mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz și mai întreg în fața atâtor dureri?!” (Alexandru Vlahuță ─ România pitorească).
Frumos al dracuʼși nebunatic rău am mai fost la
tinerețea mea! Ca un mânz zburdam, de parcă
smulsesem inimile din zece armăsari din Caucaz. Mă
întorceam, toamna, de la clăci, unde chioteam și
tăvăleam fetele prin foile de porumb și prin mătase, de
le făceam să roșească așa cum sunt merele ionatane...
Veneam prin grădini, mă mai băgam prin câte un
fânar sau prin câte o claie de fân cu una cu rană-n piept și
cu mâncărime-n sânge și știam că toată lumea era a mea.
Ieșeam din fân ori din gluga de coceni și-o luam,
unul într-o parte, altul în alta, mai pe lângă garduri și pe
poteci lăturalnice, și ne îndreptam fiecare spre casa lui.
Într-o noapte era lună mare pe cer. N-aveam cum
să intru undeva, la vreo femeie tânără, cum erau cele ale
concentraților, că se vedea ca ziua. Mergea umbra după
mine, dar eu habar n-aveam de asta. Fulieram. Aveam 18
ani și mi se părea că toată viața am să umblu la fete și am
să fluier cu mâinile în buzunare, pe ulițele satului.
Și într-o noapte de prin octombrie 1939, când
veneam de la o clacă și luna mare se ținea grămadă, ca
nebuna, în urma mea, tata mi-a deschis ușa și m-a luat
la repengeli, de parcă era cu furcă și făcea cărare printr-un deal de mărăcini.
„Toată vara, de vreo câțiva ani, umbli ca un
vântură-lume! Umbli noaptea și ziua dormi, ʼtu-ți și
dregu-ți de pârlit ce ești, că, dacă nu te iau în brânci și
te arunc pe ușă-afară, de zic că nici n-am avut unul ca
tine la casa mea!
Ce-ai, mă, îmi zicea, în căpățâna aia?!
Rumeguș, ai, mă?! Nu vezi că se mai duc și băieții pe
aici, pe colea, dar vin mai devreme acasă, iar a doua zi
se scoală cu noaptea-n cap și-i dau drumul la muncă!...
De acum încolo am să-ți închid ușa, dacă mai vii
aproape de ziuă, de nu dorm eu și mamă-ta din pricina
ta!...Și-am să te dau și-afară din casă, să știi!... Să te
duci unde a dus mutul iapa!...” și mi-a ars două palme,
de mi-a sărit pălăria pe sala casei.
Bine! i-am spus. Atunci, să știi că chiar am să
plec...” și-am și depus, a doua zi, cerere de plecare în
armată, ca voluntar, fără să știu ce urma să mi se
întâmple în anii ce veneau, anii cei mai urâți ai vieții
mele, în care am omorât, fără milă, o grămadă de
oameni. Cine ar fi crezut că atunci, în 15 noiembrie
1939, când am plecat la Centrul de instrucție Vlădești,
anii tinereții mele se vor năclăi de sânge?!
La Vlădești am făcut trei luni la Transmisiuni,
specialitatea telefonist.
